M-au precedat pop-up-uri fără număr

M-au precedat pop-up-uri fără număr. Dar dacă aveţi pop-up blocker, mi-aţi ignorat semnalele.

Io sunt Năzdrăvanul Nastratin. Cel puţin acum. Dar nu-i tot timpul obligatoriu aşa. De-un exemplu, când s-a fost pus punct fanteziei în mi minor, io eram şerpălăul care se strecura din pat. Sau, la donşoara Laura, eram un fitecine fără nume, pe post de întrebare din Dostoievski . Nu m-ar deranja să credeţi despre mine că sunt lichidatorul de bloguri. Mai ales că io, acum, sunt înarmat cu o mitralieră pe a cărei ţeavă s-a isprăvit de strecurat o şuviţă de fum. Semn că rafala care i-a lichidat pe Stamate şi Istrate s-a isprăvit şi ea. Şi că s-a isprăvit şi cu neipsrăviţii ăia flecari, antemenţionaţi, care şi-au uitat rostul. Unde e monografia cvartalului bucureştean, care ar fi trebuit dusă la capăt? Ei au dat-o-n aporetică şi dialectică, io le-am dat un pumn de boabe-n scăfârliile lor de intelectuali. Un contract se respectă! Iar io sunt executorul.

Ei, dar de data asta am fost un domn. Le-am permis o mică digresiune - un epitaf. Şi l-au scris repejor, fără să se contreze câtuşi de puţin. Cât de persuasivă poate fi o ţeavă de mitralieră!

Soarele-n cvartal de la mall răsare
În ibrice fierbe apa în tumult
Fost-am noi de treabă prea puţin în stare
Iar restul e zaţ şi nimic mai mult.

Ăsta a fost epitaful lui Stamate şi Istrate. Iar restul mi-s io, Năzdrăvanul Nastratin. Un tip un pic megaloman, asta o admit. Şi-acum o să-mi iau pălăria şi mitraliera şi o să mă tirez. Ca-n franceză. Cine ştie pe ce blog mai apar mâine-poimâine. Şi cât de spectaculos pun punct.

P.S. Hoiturile le las să putrezească-n blogosferă.

primiţi o colindă?

dar trebuie să ştiţi notele.

Dacă vă mai aduceţi aminte de restul diurn şi balastul nocturn, păi care credeţi că a fost obsesia lui Stamate de-atunci încoace? Mă rog, una din ele, bagă fitilul Istrate; bineînţeles că nu putem reduce viaţa sufletească a lui Stamate la o singură obsesie ... Ei dar revenind, Stamate a vrut să-i dea de urmă colindei înduioşător de triste din vis. Şi dacă Stamate îşi mai aduce bine aminte cele două-trei boabe de muzică pe care le-a învăţat acum un veac (sau poate într-o viaţă anterioară), atunci, colinda aceea s-ar scrie aşa:

Gata, am dat-o în urmărire generală prin blogosferă.
Crăciun fericit, an nou aşişderea!

cele trei frecvente vizitatoare ale noastre

- intrebarea e, stimate Istrate, cum ne dăm noi seama care e care?
- e simplu, frate Stamate, Zaza e sastisită din peripluri neîncununate de succese amoroase, iar în ce le priveşte pe celelate două - evidenţele vorbesc de la sine.

- Să nu-mi spui că le-ai potrivit şi după cronologie!
- Ba oarecum da, că e o cronologie pe dos!
- Ai grijă, cu urmaşele Afroditei trebuie să fii foarte delicat când e vorba de Cronos ...

despărţirea de Juliette Greco

Azi o conducem pe madam înapoi la Institut. Iubirea noastră nebună a durat o săptămână. Şi-acum a venit timpul să vă destăinuim adevărul.

Nu ştiu dacă mergeţi cu metroul, dar dacă da, atunci aveţi din când în când şansa să vă întâlniţi, nu, nu cu cerşetorul lui Dinescu*, ci cu o acordeonistă care cântă de i se rupe inima lui Stamate şi, în consecinţă, mereu îl goleşte de fise. S-ar putea să aveţi şansa să vă întâlniţi cu ea şi în afara metroului, cine ştie. Nu asta e important însă, important e că fătuca bodoacă, de vreo 10 ani şi cu ochi albaştri, deloc gitană după aparenţe, deşi pronunţat şatenă, acordeoneşte o bucată pe care Stamate simţea că o ştie de-o viaţă, fără să ştie însă dacă a auzit-o vreodată şi în altă parte decât la fătuca bondoacă. Ştiţi senzaţia, nu? (Stamate are o expresie preferată pentru senzaţia asta: o ştie dintr-o viaţă anterioară, care poate să fie şi ulterioară - dar asta e o paranteză, nu?) Revenind la fătuca bondoacă, Stamate e mai ales uimit de cât de curat şi pătimaş-sublimat cântă fătuca bondoacă bucata aia de vals la acordeonul ei.
Nu mică i-a fost mirarea lui Stamate (ce să mai zicem de Istrate) când, ascultând el la Juliette Greco, a depistat sursa! Asta e sursa:

Acum, se ridică două întrebări:
1. De unde ştia Stamate melodioara asta fără să ştie că o ştia? Să fie de printr-un film franţuzesc cu Jean Gabin, mai ales cele poliţiste, care îi plăceau lui atât de mult pe când era puştan? (Istrate vă destăinuie în şoaptă că tac'su lu' Stamate îl prostea pe faţă pe anemicul de fi'su, care nu vroia să mănânce când era puştan, ameţindu-l că Jean Gabin rădea câte trei-patru farfurii de supă pe zi, mai ales când era comisar, deci cum ar vrea el, fiul, să ajungă ca Jean Gabin, dacă mânca numai jumătate de farfurie de supă, aşa n-avea şanse să ajungă nici măcar ca Raj Kapoor, sau ca Norman, or vă daţi seama cât putea să-i dispreţuiască pe aceştia din urmă Stamate Kid. Dar cel mai bine ar fi să vă închideţi urechile la otrăvurile unor colportori ca Istrate, ca să nu urmaţi destinul acelui rege al Danemarcei, pe care tot nişte vorbe otrăvite l-au petrecut dintre noi, vă ameninţă discret Stamate). Revenind la întrebarea noastră, cine ştie, cine cunoaşte, dacă acest cântecel e în coloana sonoră a unui film franţuzesc, să ne dea de ştire, iar noi promitem că expunem incursiunea în memorie ce va fi astfel declanşată.
2. Cum se face că totuşi varianta acordeonisită de fătuca bondoacă e mult mai cu impact asupra lui Stamate? E adevărat că îl cântă ceva mai lent şi mai cu patos (dar fără apogiaturi, mordente, tremolouri, arpegii şi alte ornamente), scăpând de toată edulcoraţia jovială din varianta lui Juliette Greco. Sau de vină sunt urechile lui Stamate?

Dar să revenim la aventura cu Juliette. A degenerat într-un dezmăţ. Auziţi şi dumneavoastră aici îndemnuri de cabaret:

Aşa că o conducem pe madam înapoi la Institut, şi pe drum ne gândim la etimologia lui "dezmăţ", care va să zică, intră Istrate pe fir, hipocoristic de la "a se dezmăţa" căci e doar reflexiv, iar nu tranzitiv. Care va să zică plecăm de la maţe, probabil că altfel nu putem înţelege acest cuvânt, iar "dezmăţată" este o persoană cu maţele pe-afară. Ei, nu vă gândiţi acum la autopsii sau la Toma Alimoş, ci doar la varianta mai neologică "viscere, visceral" cu care ne întâlnim mai ales la supermarket sub forma "păstrăv eviscerat", adică cu maţele pe-afară, dar pe-afară de tot, că nici nu se mai văd. Adică, admiţând că pântecul e locul pasiunilor de tot felul, al îmbuibării şi al copulării, diferenţa dintre "eviscerat" şi "dezmăţat" este că păstrăvul, să zicem, a scăpat de tot de pasiuni, pe când persoana X şi le etalează în stare de completă funcţionare (cu motoarele turate la maxim, ar spune o metaforă automecanicistă preluată de politicieni, media şi alţi dezmăţaţi lipsiţi de imaginaţie). În concluzie, omul virtuos este un înmăţat (cel care nu-şi exhibă pasiunile), iar îngerii sunt nemăţaţi (nimic neobişnuit, dacă nici măcar sex n-au). Dar atunci cu ce sunt pline burţile alea rotofeie ale îngerilor renascentişti?

___________________________________
* Iată şi nota de subsol:

O zi fără senviş

Unde dau două străzi una-n alta ca proastele
daca ai noroc te izbeşti de orbul cu muzicuţă,
el îţi zâmbeşte vinovat
şi-ţi suflă Valurile Dunării în urechi,
nu te enerva, ci întinde-i moneda mai repede
dacă vrei să scapi cu gulerul întreg
sau să-ţi retragi bărbia dintre degetele lui unsuroase
să nu te mai strivească uşurel cu bocancul
de parcă-ar şti ceva despre biografia ta romanţată
întinde-i moneda mai repede
fii fericit c-ai scăpat
renunţă la senviş pentru ziua de astăzi.

(din volumul Democraţia naturii, 1981. Cum putea ăsta să scrie aşa ceva atunci?)

o cucoana bine

Eh, ce ziceţi?
Imaginea este de aici iar fotograful este Luc Delahaye.
Un cântecel de însoţire a fotografiei:


Iar cântecelul se leagă cu următorul exerciţiu:

Javanais

Unvin jovur vevers mividin suvur unvin vautobobuvus deveu lava livigneve essève, jeveu vapeverçuvus unvin jeveunovomme vavecunvin lonvong couvou evet unvin chavapoveau envantouvourévé pavar uvune fivicevelle ovau heuveu deveu ruvubanvan. Toutvoutavoucou ivil invinterverpevellava sonvon voisouasinvin envan prévetenvandenvant quivil luivui marcharvaichait suvur leves piévieds. Ivil avabanvandovonnava ravapivideveumenvant lava diviscuvussivion povur seveu jevetéver suvur uvune plavaceveu livibreveu.
Deveux heuveureuves pluvus tavard jeveu leveu reveuvivis deveuvanvant lava gavare Sainvingt-Lavazavareveu evant granvandeveu convorseversavativion avvévec uvin cavamavaravadeveu quivi luivui divisaitvait deveu divimivinivinuvuer l'évéchanvancruvure deveu sonvon pavardeveusseuvus envan faivaisavant revemonvontéver pavar quévelquinvun deveu comvonpévétenvant leveu bouvoutonvon suvupévérivieur duvu pavardeveussuvus evan quiévestivion.

restanţi la leapşă?

Una veche şi de demult, de la zaza: cinci lucruri fără de care nu am putea trăi?
Stamate: nevasta, telefonul mobil, munca de zi cu zi, pepsi-ul şi Istrate.
Istrate: nevasta lui Stamate, telefonul mobil, munca de zi cu zi a lui Stamate, cafeaua şi Stamate.
Stamate: Istrate! Îi faci curte neveste-mii? Ai grijă ce gândeşti că te emasculez!
Istrate: Vai, Stamate, e doar platonic.
Stamate: Sunt cu ochii pe tine: ţine minte ce ţi-am spus.
Istrate: până una-alta nu ai răspuns la cerinţă. Ce, eu sunt lucru?
Stamate: dar ce, eu sunt lucru?

Lăsăm în suspensie această dezbetere ce a degenerat în tu quoqve ad hominem, şi ne ducem la Scrintin, care a trasat o sarcina mult mai grea: o carte de recomandat blogatarilor? Greu! Blogatarii sunt diverşi şi comportă multe aspecte, aşa că o să lăsăm teoriile deoparte şi recomandăm ficţiune. Şi, întru proslăvirea foloaselor limbii române, va fi un autor român. Unul pe nedrept ignorat în calitate de prozator, iar ca poet, pe cale de uitare. Cităm:
"- Ce faci domnule? îl înghionti Adrian, ce scoli lumea? Eşti nebun? Hai să plecăm. Îl trase de mână pe Andrei, să coboare. Ne facem de poveste. Era însă prea târziu. Uşa se deschise şi apăru, într-un capot pus la repezeală, locatara, o fată durdulie, atrăgătoare, cu aerul de fruct copt, rumenit chiar, pe care-l au unele brunete care ştiu că plac. Era dactilografă şi, de altfel, foarte liniştită.
- Bună dimineaţa, ne iertaţi că vă deranjăm la ora asta ... Dumnealui, spuse Val, arătând spre Andrei, pe care fizicul îl făcea să arate un om foarte important ... care ne-a trezit şi pe noi ... e însărcinat să vadă casa ...
- Camera mea?
Fata arăta speriată acuum, probabil o dusese gândul la vreo percheziţie ori ceva de genul ăsta. La întreprinderea unde lucra se primiseră nişte anonime în legătură cu o rudă a ei, care fugise în străinătate. Dăduse o declaraţie prin care arăta că nu ştiuse nimic despre acea fugă, pe acel văr nu-l mai văzuse de vreo 12 ani, de când erau mici. Se arătase şi ea curioasă, ba chiar furioasă şi revoltată (sincer) de ce fugise? Adică de ce fugise vărul ei? Ce-i lipsea? Funcţionarul de la cadre nu-i satisfăcu curiozitatea şi rămăsese la fel de pasiv la izbucnirea ei de indignare. Când auzi bătăi în uşă, la ora aceea nepotrivită, îşi aminti că avea o fotografie cu vărul ei pe undeva prin casă, îşi propusese s-o distrugă, dar uite că neglijase. Fotografia era de la 5 ani - născuţi în acelaşi an - dar ăla putea fi recunoscut. Acum era prea târziu. De fapt, nu-şi mai amintea precis unde se afla poza, unde o pusese. Sărise să deschidă cât mai repede, spre a nu se crede că ascundea ceva. Capotul aruncat în grabă, abia acum şi-l încheie definitiv (truc feminin care funcţionează foarte bine şi inconştient, dintr-un instinct ce nu dă greş). Simpatia străinilor, oricum, fusese câştigată.
- Nu, domnişoară, făcu Adrian ceremonios, domnişoara .... voi să-i spună numele, dar nu şi-l mai aminti ...
- Ursache ...
- Exact, mă scuzaţi ... Dumnealui vrea să vadă casa, în general. Imobilul.
- Pentru nişte probleme, mormăi Andrei, grav, nemaiputând să dea înapoi.
- Bineînţeles, făcu fata, parcă neîncrezătoare. Poftiţi. Dar e deranj. Poftiţi, vă rog. Intrară. Patul era nefăcut, dar bărbaţii alunecară cavalereşte cu privirea este această intimitate. Camera era mai mică decât a lor, poate chiar pe jumătate. Din cauza asta, ori din alte cauze, arăta mai bine. Era plăcut înăuntru. Tânăra dactilografă îşi strânsese ceva zestre - ce putuse agonisi din salariul ei, care nu era desigur prea mare - şi-şi aranjase cuibuşorul cu înclinaţia pentru dantele, bibelouri ieftine, şi tot felul de bibiluri pe care o au cucoanele de o anumită cultură, ori acele plante carnivore care ştiu cum să se exteriorizeze spre a atrage fluturii şi insectele. Cultura domnişoarei Ursache era precară, clasele de liceu, dar nu toate, apoi ce mai trăsese cu urechea în dreapta şi-n stânga, vreo carte citită în pauza dintre materialele pe care le bătea ... şi aceste materiale. Căuta să înveţe şi ea din scris. Scria de dimineaţă până seara, şi câteodată îşi mai lua şi-acasă. De multe ori, nu-şi dădea seama ce bate, dar din când în când, urmărind rândul cu vreo riglă, atenţia se întâmpla să i se deştepte la vreun pasaj mai interesant.
- Covorul acesta l-aţi luat de la Constanţa? Nu? E foarte frumos. Val privi cu intenţie spre amici.
- Da, făcu fata, fără a prinde ironia. E din păr de cămilă. Covorul, pus într-o ramă grea , ca un tablou de gang, reprezenta "răpirea din serai". Un bărbat focos ţinea la pieptul său înamorat - sau la pieptu-i, mai poetic - o copilă zgribulită, dar numai nerv, cu ochi mari de aventurieră la primul pas, în timp ce calul, la fel de focos, galopa pe un câmp de păr de cămilă, luminat de o lună din păr de cămilă.
- Calul e tot cămilă? întrebă Val, foarte serios, dar Andrei şi Adrian nu se mai putură abţine şi izbucniră în râs.
- Eu ştiu? ridică din umeri domnişoara Ursache, râzând şi ea, dar din alte motive, mai serioase. Îi trecuse frica. Un "inspector" care se entuziasma de frumuseţea unui covor găsit chiar nostim - aşa explica ea veselia - nu poate avea nimic cu ... vărul ei.
- Uitaţi ce se întâmplă, zise Val, oficial, ca s-o dreagă, privind spre Andrei cu un simulat servilism. Aceste covoare sunt aduse de marinari de la Istanbul. Aceştia le cumpără pe două parale la bazar, având neobrăzarea să le vândă pe sub mână la Constanţa, infestând spiritul naiv al cumpărătorilor cu imagini orientale şi idei evazioniste.
- Cu cât l-aţi cumpărat, domnişoară? întrebă Andrei.
- Şapte sute cinci zeci, dar ... mai am unul. Spuse asta automat, în virtutea inerţiei cu care criminalul, prins asupra faptului, ca s-o dreagă, mai săvârşeşte un omor, la repezeală. Se simţea vinovată de această răpire din serai, acum înţelesese parcă adevărata-i semnificaţie, iar cuvântul "evazionism" o speriase de-a binelea. Voia, de fapt, să se dezvinovăţească. Dorise să spună că mai are unul, care este de-al nostru, de lână, pur şi simplu un peisaj. "Omul este un animal politic" scrisese odată, şi deci dacă într-un covor cumpărat din străinătate nu se află nici un om, nu mai poate fi vorba de ceva prea grav.
- Să ştiţi că şmecherii aceia din ... - Val făcuse semn în depărtare - amestecă uneori cămila cu capra, însă al dumneavoastră (merse şi studie cel de-al doilea covor) s-ar putea să fie original sută la sută.
- E ... cu gâşte sălbatice! excamă domnişoara Ursache, gata să plângă.
- Vă dau un sfat. Nu mai pomeniţi de celălalt. Nimănui! Nici lui tata! Asta o spuse cu un aer atât de misterios, că-l trecură şi pe el fiorii. De altfel, continuă el, tovarăşul n-a văzut, n-a auzit. Oameni suntem.
Adrian, văzând că se îngroaşă gluma şi că fiinţa se arăta complet dezarmată în faţa perfidiei lui Val, se grăbi să-l scoată afară.
- Gata, să mergem. Hai.
- Ne iertaţi, domnişoară, spuse Andrei.
- Nu face nimic.
Ieşiră. Val se întoarse tocmai când fata se pregătea să-nchidă uşa. Îi spuse pe un ton confidenţial. "Dumneavoastră n-aveţi de fapt nici o vină. Dar absolut nici una. " Chipul lui era atât de prietenos, nu-i trăda nici un gând rău, încât ea începu, nici mai mult nici mai puţin, să-i povestească pe larg cazul cu fotografia pe care n-o găseşte în ruptul capului. ("E mai gâscă decăt o credeam" - gândi Val.)
- O căutăm împreună, zise el ... am auzit eu ceva de la tovarăşul ... Pe toţi ne are la mână cu câte ceva. Cu câte o cămilă, cu câte-o gâscă. Pare însă om bun ... Şi prinzând-o brusc de bărbie, o privi drept în ochi. "Dar absolut nici o vină", repetă el, - căldura femeii, pielea catifelată a obrazului, toate acestea şi altele împiedicându-l să găsească o replică mai inteligentă. Poate chiar diseară, adăugă.
- Sunt de serviciu ... Mâine seară, zise ea moale.
- Fie. Pe la opt."

Cine ştie, sau ghiceşte, autorul şi titlul are dreptul să asculte din nou Juliette Greco. Care chipurile era "muza existenţialismului francez", dar era alimentată cu parole pentru chansoane de Prevert şi Queneau. La urma urmei asta le lipseşte existenţialiştilor: simţul umorului. Prea se iau în serios.

Cum ar fi fost să scrie Camus frivolităţi cu pinguini şi pinguine?

să învăţăm din greşelile altora

Pozarul online ne arată aici ce e greşit în câteva fotografii ale câtorva mari fotografi. Da' mari de tot, nu aşa. Iar greşelile - pe măsură!

xa va xa va xa

Zice Stamate:
pentru toţi flaneurii hoinari pe-aici de Sfântul Nikalai, francofili au ba, vă oferim un clasic franţuzesc: Juliette Greco, pe versuri de Queneau!


Zice Istrate:
da, acel Queneau, eroul exerciţiilor de stil, cu pălărie şuie şi mare talent la transformat măscăriile în rafinament lingvistic, nu ca psihanaliştii, cei care fac exact pe dos: transformă rafinamentele lingvistice în măscării.
De exemplu: "Les autobus sont doux au toucher surtout si on les prend entre les cuisses et qu'on les caresse avec les deux mains, de la tete vers la queue, du moteur vers la plate-forme. Mais quand on se trouve sur cette plate-forme alors on perçoit quelque chose de plus âpre et de plus reche qui est la tôle ou la barre d'appui, tantôt quelque chose de plus rebondi et de plus élastique qui est une fesse. Quelquefois il y en a deux, alors on met la phrase au pluriel."

Deci, noi, Stamate şi Istrate, frazăm la plural şi vă atenţionăm: mărul discordiei iacta est!
Dansons, fillettes!

P.S. Scrintin, empatizăm la sirconflexe şi echiuuri, empatizăm de tot. Dar totuşi nu puteam să le luăm cu copy/paste de la amabilul matale respondent.

restul diurn şi balastul nocturn

- Dragă Istrate, iar am visat.
- Toată lumea visează, Stamate, nimic neobişnuit până aici.
- Am visat că era prin preajma crăciunului. Pe geam se zărea o lună ca în poză, mirosea a cozonaci şi se auzeau nişte colinde. Nişte colinde înduioşător de triste. Eu eram în cameră, înconjurat de globuri şi de beteală şi împodobeam cu ele o coroană de mort. În loc de brad de crăciun, înţelegi.
- O coroană de mort, Stamate?
- Da, o coroană de mort în toată regula. Coroana, nu mortul.
- Şi ce crezi că vrea să însemne visul ăsta, Stamate?
- Nu ştiu, tu să-mi spui.
- Înseamnă, cred, că vrei să moară cineva. Freud a analizat odată un astfel de vis: o femeie se visa la înmormântarea soră-sii. A ajuns Freud la concluzia că la o altă înmormântare din familie ,visătoarea a văzut un bărbat bine, ce i-a picat cu tronc, şi pe care nu avea cum să-l reîntâlnească decât probabil tot la o înmormântare în familie. Iar cea mai aproape de moarte era soră-sa.
- Ei, eu nu am fost la înmormântări în ultima vreme. Doar la un parastas. Şi habar n-am cine-aş vrea să moară, cineva apropiat mie, ba chiar drag ...
- Dar stai un pic. Poate e altceva: coroana de mort e făcută din brad, de regulă. Deci relaţia brad - coroană e reversibilă. Tipic pentru vis. Zi-mi totuşi altceva: coroana aia avea o panglică?
- Da, avea o panglică argintie pe care scria ceva ... cu roşu?
- Ce scria?
- Cred că istrate ...
- ... Cum Stamate, vrei să mă omori? Dar ce ţi-am făcut? Te-ai supărat aşa de tare pe mine de când cu cafeaua?

Aici se cere intervenţia naratorului. Istrate e un diletant în ale psihanalizei, cu mult mai diletant decât naratorul însuşi, aşa că el n-avea cum să vadă în relatarea lui Stamate o nevroză de transfer. Ba mai mult, din ultimul său comentariu rezultă că el se simţea un pic cu musca pe căciulă, având probabil ceva să-şi reproşeze de când cu incidentul de pe 13 Nov. Deci analistul devine analizat.

Altele ar fi trebuit să fie direcţiile de investigaţie ale celor doi: de ce tocmai acea cromatică pe panglica de pe coroană (de regulă se scrie cu negru, nu cu roşu), ce înseamnă mai exact acel istrate pe panglică (de regulă se trece numele celui care comandă coroana, nu numele mortului) şi mai ales ce înseamnă reversibilitatea brad de crăciun - coroană mortuară.

imperativul cteptic

A fost Stamate la un parastas? A fost! A făcut o poză, două? A băut! A băut de sufletul mortului? A băut. A comis un act ratat? A comis. Nu o să-l corecteze.
Şi-atunci de ce l-a vizitat Liiceanu? Ce-a avut cu el? De ce l-a chestionat despre imperativul cteptic?

Istrate, mare psihanalist (de orientare strict freudiană), vă răspunde:

Vizita e un vis, de fapt. Stamate a avut un examen, nu chiar la nivelul celui din vis, dar tot examen se cheamă. Deci ăsta ar fi restul diurn. Stamate a mai văzut şi o emisiune de KKO pe la Tv, un fel de cap şi pajură reloaded, cu Pleşu şi Liiceanu. Tot rest diurn. Cu această ocazie (dar şi cu aceasta de acum, cea a redactării), Stamate a emis nişte judecăţi negative cu privire la împricinatul Liiceanu. Aici e conflictul, însă - pentru că Stamate emite de obicei judecăţi contrare celor emise de tac'su. Or, când vine vorba de Liiceanu şi Pleşu, tac'su lu' Stamate comută pe argou. Aşa că o atitudine firească la Stamate ar fi trebuit să fie măcar tolerarea, dacă nu admirarea celor doi. Numai că uite că nu-i aşa. Aici e conflictul.

Istrate, nu eşti bun de nimic. De ce imperativ cteptic, asta vreau eu să-mi explici. Ce e aia?

E clar, e o deplasare de la cetepe - Cristian Tudor Popescu: rezultă din chiar modul în care ai făcut asocierea cu cap şi pajură.

Aşa, şi? Care e imperativul cteptic? Şi la ce foloseşte el?

Mai discutăm noi data viitoare. Acum s-a terminat şedinţa. Încarcă poza aia şi te du la muncă!

din ce mai facem muzică şi anul ăsta, frate?